Acum 20 de ani am crezut în povestea americană a individului care reușește din forțe proprii, doar pentru că are ambiția, creativitatea și perseverența necesară succesului.
Modelele spre care mă uitam se încadrau perfect în narativa de mai sus. Mă inspirau oamenii care erau mereu siguri pe ei, cu răspunsurile gata la fiecare întrebare, chiar înainte ca aceste întrebări să fie puse, oameni care erau mereu la înălțimea așteptărilor și păreau să nu aibă dubii niciodată.
Eram convins că treaba unui lider sau manager este să se asigure că grupul sau organizația ajung la succesul dorit cu orice preț, cum, la fel, și în viața profesională, singurul lucru care contează este succesul.
Cu o astfel de mentalitate, de cele mai multe ori succesul nu te va ocoli. Dacă toate gândurile tale sunt concentrate în jurul unui obiectiv specific și toate acțiunile tale sunt menite să atingă obiectivul dorit, rezultatul va apărea.
Ce nu știam acum 20 de ani este care este prețul urmăririi succesului înainte de toate.
După un șir de succese individuale am ajuns să conduc prima organizație, prima echipă cu pârghii de raportare clare. Credeam că tot ce trebuie să fac este să aplic filosofia mea, cu focusul pe obiective clare, care stăteau deasupra tuturor oamenilor, regulilor și obișnuințelor, care erau mai importante decât orice altceva și rezultatele o să apară, alături de aprecierea oamenilor.
Am avut parțial dreptate. Rezultatele într-adevăr au apărut, într-o manieră rapidă și spectaculoasă și mi-a fost greu să înțeleg de ce nu eram mulțumit.
Când am primit primul feedback de evaluare în care mi s-a zis că rezultatele mele sunt spectaculoase însă oamenii nu sunt fericiți în organizație, răspunsul meu a fost de ce ar trebui să ne preocupe oamenii, atâta vreme cât toate obiectivele au fost depășite. În capul meu, oamenii erau doar niște piese dintr-o strategie mai mare, iar în momentul în care aceste piese nu se potriveau în puzzle-ul mare, puteau fi înlocuiți cu ușurință.
În capul meu, rolul liderului era să se asigure că vin rezultatele, în rest toate detaliile erau secundare. Ce nu realizam în acel moment este că într-o organizație în care majoritatea ideilor vin dintr-un singur creier, se pierd o multitudine de idei bune. Mai mult, odată ce oamenii văd că doar ideile liderului ajung să fie implementate, își pierd nu numai cheful de inovație și creativitate, dar și de implementare.
Ce nu înțelegeam eu atunci era că tot ce percepeam eu ca succes nu era raportat la potențialul organizației sau a oamenilor din organizație, ci doar la niște obiective imaginate de mine, obiective evident limitate de creativitatea și gândirea mea. Altfel spus, succesele oamenilor din organizație, de cele mai multe ori, se realizau în ciuda leadershipului, nu cu ajutorul acestuia.
Un alt lucru ce n-am calculat – și din păcate văd foarte mulți lideri cu același eroare de calcul – era efortul meu personal de a menține un astfel de sistem centrat pe lider. Am simțit în fiecare zi presiunea de a livra idei, strategii, proiecte și rezultate. Mereu simțeam că succesul organizației depinde de mine, așa că trebuia să fiu mereu în gardă. Pe lângă asta, fără să-mi dau seama, mi-am dorit ca oamenii să vadă și să recunoască eforturile mele, mai ales oamenii din organizație. Nu voiam să înțeleg că stilul meu de a conduce și de a comunica, efortul meu de a părea mereu în controlul situației nu apropia, ci îndepărta oamenii de mine.
Oamenii nu se pot raporta la liderii care mimează perfecțiunea, pentru că astfel de lideri nu fac altceva decât să reamintească oamenilor din jur că nu sunt perfecți. Mai mult, oricât de mult crezi în ideile și cauzele tale, mimarea perfecțiunii scade mult din autenticitatea individului, iar oamenii exact asta caută când creează relații profunde, cu sens.
Dacă e să mă gândesc la ultimii 20 de ani din viață, îmi dau seama că îmi aduc aminte de mult mai multe succese, cifre, premii sau obiective, decât de oameni.
Îmi dau seama că au trecut zeci, poate sute de oameni pe lângă mine de la care n-am învățat nimic, nu pentru că nu aveam ce, ci pentru că eram prea preocupat să le arăt că știu tot.
Îmi dau seama că am suferit enorm pentru rezultatele mele și a organizației, m-am stresat mult mai mult decât ar fi trebuit și mi-am generat traume pe care aș fi putut să le evit. Am pierdut, din cauza insomniei, mai multe nopți decât aș putea ține minte, am flirtat de mai multe ori cu depresia și am ajuns să generez o obsesie sportivă doar să reușesc să scap de stresul generat de mine.
Problema nu era că drumul ales de mine nu mă ducea unde voiam să ajung, ci mai degrabă faptul că le-am ales, dintre toate drumurile, pe cele mai grele, fără să îmi treacă vreodată prin cap că există și alte căi.
Nu puteam să-mi imaginez pe atunci că un lider poate să fie și altfel. Nu în fața, ci în spatele oamenilor. Unul care nu generează toate ideile și nu supraveghează toate procesele, ci unul care facilitează generarea ideilor. Unul care nu arată drumul, ci îi ajută pe ceilalți să meargă pe drumul ales de ei.
Nu puteam să-mi imaginez că succesul poate fi și o consecință, nu doar scopul în sine.
Nu înțelegeam ce înseamnă cultura organizațională, cadrul invizibil al organizației care generează comportamente și obiceiuri, care la rândul lor determină rezultatele.
Nu îmi puteam imagina că poți fi lider asumat, responsabil, fără tone de stres și fără suferință.
Până vechiul drum nu s-a înfundat, nu a devenit impracticabil și m-a forțat să mă schimb.
Dacă după 20 de ani de leadership m-ar întreba cineva să dau un singur sfat pentru un individ care vrea să devină lider, i-aș zice că cel mai important rol de-al lui este să aibă grijă de oameni și de cultura din organizația lui.
Să se gândească că a face este întodeauna mai bun decât a zice. Să nu uite că comportamentele lui vor fi observate, copiate și vor schimba cultura organizației. Să nu uite că autenticitatea îl va scuti de stres, de suferință și îi va permite celor din jur să se conecteze la el.
În 20 de ani am înțeles că dacă preocuparea autentică a liderului este față de oamenii din jur, atunci rezultatele vor apărea. Nu ca un scop, ci ca o consecință. Fără chinuială, fără suferință și cu mult sens.
Magor Csibi, Head of Leadership & Culture Practice