Ce mi-a dat și ce mi-a luat sportul de performanță (sau: Tenisul, cel mai iubit si cel mai urât lucru din viata mea)

Mi-a dat:

Putere. Puterea să o iau de la capăt. Să strig după ajutor, să strig în piață, să nu disper când doctorii zic că e imposibil , să-mi fac injecții in picior fără să clipesc când a fost nevoie. Mi-a dat puterea să iubesc viața asta, oamenii din jur și țara asta.

Curaj. Să mă uit înapoi și să zâmbesc cu încredere spre înainte. Să zic DA, să stau lângă omul meu în cea mai grea perioadă a vieții lui și a vieții noastre.

Mi-a dat conștiința fiecărei clipe. Mi-am dat foarte devreme seama că ziua e prea scurtă ca sa pierd timpul. La 10 ani aveam deja 4-5 ore de antrenament pe zi, 6 de școală, 2 ore pe drumuri și minim una de teme. Tot gimnaziul așa a fost.

Am învățat ce este respectul și diferența între admirație și invidie.

Mi-am construit răbdarea și perseverența. Pot sa-i zic Flaviei șapte povești la culcare și apoi încă nouă.

 

Erau antrenamente în care număram 500 de schimburi de mingi fără greșeală. Dacă greșeam la 497 o luam de la capăt.

Am învățat să fiu corectă. Să o iau de la capăt de 497 de ori fără să îmi treacă prin cap să mint.

Mi-a luat Inocența. Am văzut și trăit atâta durere, că numai copil nu mă mai puteam numi.  Am văzut copii bătuți pe teren de părinți, ținuți cu orele fără apă după meci, lăsați pe teren într-un oraș străin și amenințați că vor rămâne acolo singuri, puși să facă ture de teren până cădeau, loviți cu palme, cu curele, cu rachete. Acolo pe teren, tremurând rușinați în timp ce oamenii care treceau fereau privirea, lăsau capul în pământ și nu ziceau nimic. Singurul păcat era că pierduseră meciul. Copii de 7-8 ani la care se țipa că nu au vrut să câștige, că nu au jucat cu curaj.

Când am văzut Pulp Fiction, nimic nu a fost amuzant. De fapt nimic la mine nu e amuzant daca conține un gram de violență. S-a consumat mult prea devreme.

Dacă aveți copii, la orice sport, mergeți la concursuri și aveți grijă de ei. Au trecut mai bine de 20 de ani, dar amintirile sunt la fel de vii. Sunt colegi din facultate de care nu-mi amintesc, dar bazele sportive, antrenorii, părinții, copiii cu nume și prenume, tot ce-am văzut a rămas ca o mărturie într-un proces în care toți pledam nevinovați. Dacă ați trecut prin asta copii fiind, să nu aveți nici o îndoială că eram nevinovați, a fost doar o nedreptate. Azi inca nu am curaj să văd un concurs de tenis, sper din tot sufletul ca lucrurile să se fi schimbat.

Prima iubire și primele prietenii. M-am îndrăgostit la 11 ani de un băiat cu ochi negri și păr creț. Avea multe alunițe și picta frumos. Mă simțeam prost de fiecare dată când mă gândeam la el. Intrasem în lotul național și era nevoie să mă concentrez pe tenis. Era atâta vinovăție, că îmi amintesc că mergeam la Biserică să îmi cer iertare. Așa mă învățase bunica.  Aveam în cap oamenii împărțiți în slabi și puternici, am vrut să îi arăt că sunt puternică așa că am început să-l mușc, să îmi bag unghiile în mâinile lui și să învăț cât puteam de bine. Am încheiat anul în lotul național, cu ficatul mărit și cu cea mai mare medie din clasă. Nu m-a pupat la premiere, pentru el să fiu prima nu însemna nimic. Mai târziu nici pentru mine. Îmi doream doar să însemn ceva pentru altcineva, în afara meciurilor câștigate sau pierdute pe terenul de tenis. Am tânjit după prieteni și după dragoste. Aveam o prietenă bună care m-a ”lăsat” în clasa a 8-a. Și-a găsit alte prietene la alta clasă. Nu am știut cum să gestionez, nici cum să îi zic că sufăr, nici cât mă simt de singură fără ea.

Mi-a luat dragostea pentru corpul meu. Era prea leneș, nu voia, nu trăgea mai tare de el. L-am urât de multe ori.

Mi-a luat șansa unui vis al meu. De asta îmi e cel mai ciudă. Că ai mei nu au avut răbdarea și dorința să mă descopere. Să mă lase să cresc ca o planta pe un gard spre care cer voiam eu.

Tenisul a fost visul alor mei. Am ajuns la tenis la 4 ani jumate și sora-mea la 6 jumate. De atunci, toți banii familiei, tot timpul, toată energia, toată bucuria, furia și tristețea au fost legate de tenis. Eram toți patru robii acestui sport. Din când în când mă întrebau dacă vreau să renunț și mă tăvăleam pe jos cu nu vreau. Cum puteam să vreau când eu nu cunoscusem o altă realitate în afară de cea a tenisului…cum să vreau când tata căra în geanta de birou medaliile mele?

M-am oprit după 12 ani. Cu o încheietură bușită, fără prieteni, fără pasiuni, fără un vis.  Eram pustie. Priveam în palmele pline de bătături și dincolo de ele nu vedeam nimic. M-aș fi refugiat în muzică, dar nu avusesem timp să ascult și habar nu aveam muzică. Mă uitam la găștile deja formate, la cuplurile din liceu și știam că e târziu. Eram prea matură pentru relații superficiale, prea imatura emoțional să construiesc eu singură ceva. Am început să învăț pentru BAC și să merg pe munte. Povestea mea s-a sfârșit bine. Am intrat la facultatea de Sociologie, am găsit un om care să mă iubească, mi-am făcut gașcă de Surate, mai târziu de Neveste și o familie, fac terapie și acum pot să scriu despre asta. Încă mă lupt cu dragonii din trecut, dar încep să accept și să iert. Însă știu și povești triste. Destule.

Admir sportivii români care au reușit să inspire și mă bucur enorm pentru succesul lor.

Aș vrea să inspire copii, nu părinți. Aș vrea să viseze copiii cum ridică cupa în aplauze la Roland Garros, nu părinții cum coboară din tribună să-i pupe cu lacrimile în ochi.

În timp ce copiii joacă pe teren, părinții și antrenorii visează la gard. Orice meci pierdut e o întrerupere din fantezie, din opiumul care le dă energie să alerge de la un concurs la altul prin canicula, furtună, zăpadă. Cât de trist este că nu au putut să depună efortul ăsta pentru un vis al lor din copilărie…Cât de trist e că nici noi, copii lor, nu am avut șansa unui vis al nostru și orbecăim acum după unul la 30 și ceva de ani.

O sa facem mai bine pentru copiii noștri. O să îi ținem în brațe și o să-i încurajăm să viseze. Ce vor ei. Visul născut din iubire nu are cum să fie decât măreț.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *