În câmpul muncii am intrat în 2008. Îmi zisese mama să fiu politicoasă, ascultătoare, să nu mă cert cu lumea și să nu ridic pretenții.
În prima zi, cu emoții cât casa, am vorbit cu toată lumea cu dumneavoastră, am întrebat cu ce pot să ajut și am primit ceva de citit.
Pe la prânz îmi ghiorțăiau mațele, dar nu am îndrăznit să zic ceva. Pe la 3 simțeam că leșin când o colegă mi-a zis: “Fir-ar sa fie, e 3, hai să mâncăm. Tu de ce nu ai zis nimic?” Nu știam pe atunci dacă chestia asta cu masa intră la ridicat pretenții sau la altceva și am zis să nu risc.
În următoarele luni am scris emailuri politicoase care începeau cu Stimate Domnule sau Stimată Doamnă, răspundeam prompt la solicitări și ori de câte ori mă întâlneam cu un client mă îmbrăcăm cu unul din cele 2 costume Yokko primite de la o colegă. Era o lume în care mă străduiam să fiu așa cum credeam eu că trebuie.
10 ani mai târziu, mă uit la lumea business-ului și simt că împlinirea stă în a reuși în fiecare zi să fii cine eșți. Și deși pare simplu și clișeistic, cred că e al naibii de greu să poți să ai un sistem de valori de care să te ții indiferent de context sau să te lași dezvelit, să plângi, să razi, să nu-ți lași emoțiile acasă.
Gândindu-mă la principii, sunt câțiva oameni care m-au surprins cu felul lor drept de a fi.
Pe Felix l-am cunoscut într-o acțiune umanitară pe care o sponsoriza. Când am întrebat unde dormim, mi-ar răspuns simplu: în școala din sat, pe jos. Șoc și groază! De atunci, l-am mai văzut de câteva ori părăsindu-și zona de confort ca să-i ajute pe alții, valorizând interacțiunile cu oamenii, nu in locurile fancy, purtând discuții autentice, din suflet, bucurându-se de mare pe o banca în pantă, la Golfuleț în 2 Mai. Acum 5-6 ani ii povesteam entuziasmată că am citit „Vânătorii de Zmeie” și că mă uit altfel la viața mea, că sunt recunoscătoare pentru ceea ce am și că nu îmi mai doresc să “cuceresc” lumea. El mi-a răspuns simplu: ”Nu alege să te uiți în jos de la 25 de ani, nu-ți construi un vis mic pentru viața ta. Privește în sus, voi o să fiți cei care vor trage lumea în sus după ei, cu visele voastre mărețe”.
Prima interacțiune cu Roxana a fost la ea la birou. Având întâlnire cu CEO-ul, noi ne-am îmbrăcat cu cămăși închise până-n gât, sacou și tot ce mai știam noi că trebuie. Ea era îmbrăcată cu niște pantaloni largi kaki, un tricou și teniși. Când am ajuns la buget ne-a zis că nu va negocia. Că ea crede în parteneriate bazate pe încredere și că este sigură că dacă prețul poate fi mai mic o să-l dăm noi, nu va fi nevoie să-l ceară ea. Și așa a fost.
Mihaela m-a surprins de când am văzut-o întrând pe ușa. Avea un ruj mov-lila, părul blond, zâmbetul larg, o frumusețe de fată. Subiectul era unul delicat, iar ea reprezenta Procurement-ul. Am stat și am analizat împreună ce e posibil și ce nu de-o parte și de alta. Preocuparea ei autentică să ne fie și nouă bine, să găsim într-adevăr cea mai bună cale de mijloc, fără presiuni, fără poziții de putere, mi-a dărâmat orice preconcepție despre interacțiunea “dură” cu Achizițiile.
De la Andreea am auzit expresia: “măsura “care”-ului într-o companie este dată de modul în care compania își tratează furnizorii, nu clienții”.
Pe Roxana am cunoscut-o de curând. Am făcut ochii mari când mi-a zis că transferă în prețul de la raft orice discount primit de la furnizor, chiar dacă prețurile lor, fără acest discount, sunt oricum cele mai mici din piață. Logica pare așa de simplă, dar așa greu de crezut într-o lume în care mulți aleargă după profit. Volumele pentru care a primit discount-ul sunt făcute de oamenii care au cumpărat și, prin urmare, la ei trebuie să se reflecte, ei trebuie să beneficieze și să se bucure de asta.
Și din ce scriu, îmi vin în minte multe alte interacțiuni memorabile, dar zic să scriu și despre simțiri.
Despre emoțiile trăite împreună în acești ani cu oamenii din business aș putea să scriu zeci de pagini. Îmi amintesc un prânz la care am plâns și ne-am povestit tot greul din viața noastră din acel moment. Când ne-am ridicat ne-am dat seama că ne-am umplut hainele de purici de lemn storciți și că, după ce că aveam ochii umflați, mai arătăm și că după o stropeală cu bulion.
Am fost ținută în brațe și am ținut în brațe.
În anii ăștia 10 am vorbit la întâlniri de “business” și despre boli, despărțiri, griji de toate felurile. Am zis că îmi e frică, că mă doare, și am ascultat lacrimi sărate. Am sărit în sus de bucurie când am auzit vești de teste de sarcina pozitive, m-am bucurat de rezultate de analize bune, de joburi dorite primite, m-am uitat emoționată la copiii lor gângurind sau făcând primii pași și am arătat-o și eu pe Flavia mea.
Și da, sunt zile când sunt stresată și îmi trece prin cap să mă mut într-o casă la țară, să părăsesc lumea asta și să îmi văd de flori și de grădina. Dar nu aș părăsi o lume a business-ului, aș părăsi o parte din mine care de 10 ani muncește să se descopere și să se arate așa cum e.