Scriu aceste rânduri pentru mine la fel de mult pe cât le scriu pentru voi. În călătoriile noastre de dezvoltare trecem prin felurite terenuri. La început, când devenim conștienți că lucrăm la noi înșine chiar ne imaginam cu ochii minții că vom trece prin terenurile mlăștinoase și confuze. Coachii și terapeuții noștri ne spun asta și noi, din rol de coach și mentori și terapeuți, le spunem asta celorlalți. Ne așteptăm și la momentele de teren stâncos care urmează; știm că ne vom lovi de pietre, că va fi greu și mergem mai departe cu gândul că vom da și de câmpii, dacă nu chiar verde-idilic, măcar câmpii cu pace. Ajungem și acolo. Mergem luni, ani, uneori chiar mulți ani prin câmpiile astea în care chiar dacă ne mai împiedicăm, dezvoltarea noastră continuă. Și în acest context de nouă normalitate din viața noastră, din dezvoltarea noastră, uneori peisajul se schimbă complet și e ca și cum suntem într-un joc video și suntem aruncați într-un Nivel X în care „iar nu suntem bine”. Fie că e un nivel pe care l-am
mai jucat sau e un nivel nou, sentimentul generalizat este „că iar nu suntem ok”.
Vă spun și vouă ce îmi spun și mie, e în regulă să nu fim mereu bine. Chiar și atunci când mergem pe câmpii bune și rodnice ale dezvoltării personale se vor arăta perioade de timp confuze, din nou neclare, cu tumult de emoții și de gânduri pe care credeam că le-am integrat, că le-am acceptat. Dacă vă ajută definițiile sau explicațiile tehnice mai bine decât metafora de mai sus pot să vă spun că astfel de perioade de „not ok” pot fi din diverse categorii ale evoluției noastre personale.
1
Pe de-o parte, pot fi regresii declanșate de lucruri aparent mărunte (ca venirea toamnei sau reîntâlnirea cu un prieten de demult) care ne întorc în jocul video mai sus menționat la exact acel nivel în care am mai jucat odată sentimentele, stările sau gândurile neplăcute pe care le experimentăm acum. Invitația acestui moment prezent este ca noi să alegem acum alte unelte, alte resurse pentru a trece de Nivel cu mai mult constructivism. Dacă toamna trecută m-am uitat (să zicem) la 5 seriale ca să trec peste „the blues”, cu resursele de acum, câștigate prin tot ce învăț, abordez etapa altfel: poate sun prietenii, poate am grijă de câinii și pisicile amicilor plecați în delegație, poate mă plimb prin ploaie prin parc. Și e în regulă să nu fiu ok. Caut să aleg diferit și mai sănătos decât am ales în trecut.
2
Pe de altă parte, poate fi vorba de o restructurare a felului în care ne privim noi pe noi înșine. Extrem de pretențios o putem numi o criză de identitate. În viața de zi cu zi însă, ea este etapa în care, după perioade ample de calm și așezare ne dăm seama că rolurile pe care le îndeplinim în viața de zi cu zi nu mai coincid cu felul în care noi suntem acum. Poate am fost omul „provider”, stabil, cel care a adus atât la muncă, cât și în familia mea siguranța. Poate am acumulat suficient și mi-a plăcut etapa asta, iar acum observ cum etapa ia sfârșit pentru că îmi doresc să explorez, să construiesc noi idei, să caut noi lumi. Asta nu înseamnă că dărâm un nivel din joc, nu înseamnă că nu mai fac ceea ce făceam, însă energia mea vrea să se canalizeze spre noi niveluri. Dacă în trecut, în dezvoltarea noastră asta a venit cu frică cum că renunțarea la o anumită identitate înseamnă că renunțăm la roluri, la oameni, la ce am acumulat deja atunci e firesc să nu ne simțim bine acum când suntem iar în fața aceleași alegeri. Asta nu înseamnă că acum vom arunca un job pe geam sau că vom șterge o relație la fel cum am făcut în trecut. Poate de data asta vom explora mai mult, ne vom încărca mai mult din călătorii, din proiecte, din afaceri noi, din a petrece mai mult timp făcând ceea ce este aproape de valorile noastre.
3
Și-ar mai putea fi și un moment în care nu suntem bine tocmai pentru că opunem rezistență. Cum mergem noi prin câmpiile cu dezvoltare personală și cu momente de câștig, de adaos și bucurie (sau măcar liniște și pace) realizăm că avem dorințe nesatisfăcute, că sunt vise pe care am vrea să le urmăm, încep să se contureze noi realități. Uneori nu suntem bine tocmai pentru că am ajuns să vedem noua etapă cu ochii însă e încă rezistența binelui de la acest nivel unde ne aflăm aici. Suntem mult prea conștienți că pentru a sări într-un nou nivel, să urmărim un nou vis o să fie nevoie de energie. Știm prea bine că vom da de mlaștini și munți și hăuri și uneori nu suntem bine tocmai pentru că rezistăm în fața acestei noi tranziții. Și asta e ok.
De câte ori v-am zis că e ok? Nu știu, dar știu că o să vă spun și vouă și mie până când reprogramez gândirea magică și idilică conform căreia dezvoltarea personală e o spirală cu mișcare doar în sus. Nu e. E mai mult decât o spirală. E chiar un caleidoscop de spirale pe care dacă le miști un milimetru, lucrurile se reașază în noi forme și perspective în 4D. Și e ok să nu fim ok.
Vă las cu două recomandări, una muzicală și una literară: unul dintre cei mai cunoscuți activiști pro terapie Dan Reynolds de la Imagine Dragons – It’s ok to be not ok și Angela Duckworth, Grit: Puterea Pasiunii și Atenției Sustenabile, care se concentrează asupra ideii de tenacitate și perseverență ca elemente cheie ale succesului, dar subliniază, de asemenea, că dezvoltarea personală implică adesea muncă grea și reziliență, cu suișuri și coborâșuri.
Un text de Roxana Mîțu
Senior Consultant & People Growth Coordinator