[rev_slider alias=”main-banner-burnout-maria”]
Mihaela muncea fără oprire, zilnic până la 2-3 noaptea, când a ajuns la burnout. Departamentul în care lucra era nou-creat, rolul ei nu era clar definit, iar compania punea mult accent pe performanță.
După 9 luni în acest ritm, cu psihicul la pământ și extenuată, le-a spus superiorilor că nu mai poate. Apoi a aplicat la un post în departamentul de HR din aceeași companie și și-a luat o lună de concediu. Așa a ajuns să lucreze în resurse umane, iar în cei 9 ani care au trecut de atunci a avut diverse roluri în domeniu în mai multe organizații și a urmat și Facultatea de Psihologie.
Ca specialist HR, află de cazuri de burnout ori de la manageri, care văd că oamenii lor sunt obosiți și nu mai dau randament, sunt „arși”, ori direct de la angajați, care spun că nu se pot trezi dimineața și nu se mai pot concentra sau, dimpotrivă, nu se mai pot opri din muncit.
Oricare ar fi traseul, primul lucru pe care-l face Mihaela e să implice în discuție și managerul direct, iar apoi să îndrume persoana către servicii de consiliere psihologică.
Cel mai mult este de muncă cu managerii, spune Mihaela. Unii angajați sunt mai predispuși către burnout – cum este și ea – dar deseori managerii pun multă presiune pe angajați, nu alocă suficiente resurse, fac micromanagement sau stabilesc deadline-uri nerealiste.
Pe de altă parte, nu reușesc să creeze un spațiu de siguranță psihologică, în care oamenii să poată să spună că nu dorm noaptea sau au probleme acasă sau se simt copleșiți.
Ce poate face HR-ul e să discute cu managerul despre cum face managementul performanței, cum comunică cu echipa, cum dă feedback. Discuțiile sunt însă și despre cum se raportează el însuși la muncă și cum menține echilibrul între job și viața personală – pentru că oamenii oglindesc adesea comportamentele managerilor.
Pe partea cealaltă, fiecare individ trebuie să învețe să-și pună limite sănătoase, să nu-și ia taskuri pe care știe că nu le va putea face decât dacă muncește până la 11 noaptea, să spună uneori „Nu”. Oamenii se luptă cu ideea de limite, se tem să spună „Nu” ca să nu se supere managerii pe ei sau să-i considere prea puțin implicați sau neperformanți. Mihaela crede că ne e atât de greu să punem limite deoarece, în sinea noastră, credem că nu merităm să muncim doar de la 9 la 6, că timpul nostru și preocupările noastre și lucrurile care ne fac plăcere de fapt nu contează.
Maria Bercea, Content Creator
