Deseori ne întrebăm de-a lungul carierelor noastre, oare noi ce facem greșit? Ce nu ne iese?
Tragem tare zi de zi, ne îmbunătățim, creștem și producem rezultate din ce în ce mai bune și avansăm în carieră pe măsură. Doar că la finalul zilei tot nu simțim să ne bucurăm sau să sărbătorim micile succese. Nu putem să apreciem tot ce realizăm, pentru că imediat ce bifăm ceva, deja suntem cu gândul la următoarea provocare, la următorul moment în care trebuie să dovedim că suntem valoroși, că putem contribui.
Avem din ce în ce mai multe resurse, putere de influențare mai mare, iar standardul vieții noastre e la un nivel la care nici nu visam în copilărie și tot ne trezim la finalul zilei cu o nemulțumire, cu un sentiment că ceva lipsește din viețile noastre. Tragem și mai tare, avem și mai multe rezultate și, culmea, devenim și mai neliniștiți.
Nu este o surpriză.
Deși suntem crescuți cu ideea de a ne descurca singuri, într-un setup de competiție și comparație constantă în încercarea de a ne mai crește stima de sine, azi știm că percepția de mulțumire sau de fericire nu poate fi obținută decât în context social. Suntem o specia care a mizat totul evoluționar pe colaborare, iar asta face ca noi să simțim mereu și constant nevoia de a aparține unui grup sau mai multor triburi de mai multe feluri.
Cea mai mare cercetare făcută pe percepția fericirii de Universitatea din Harvard, timp de mai bine de jumătate de secol ne spune că cel mai puternic factor de influențare a satisfacției noastre sunt calitatea relațiilor din viața noastră. Cu alte cuvinte, nu reușitele noastre, nu premiile, funcțiile sau nivelul veniturilor sunt cele după care prezicem dacă un om este mulțumit, ci mai degrabă după existența unor relații sigure, adânci în viața lui.
Și asta este o veste bună. A avea relații bune, profunde, cu sens este la îndemână oricui. Mai mult, avem și un setup social, numit muncă, care ne pune într-un spațiu restrâns zi de zi cu aceeași oameni, permitându-ne să dezvoltăm apartenență, colaborare și interdependență în adevăratul sens al cuvântului. Fericirea ar trebui să fie garantată. Sau nu?
Nevoia de apartenență
Înainte să mă apuc să scriu cartea Bătăliile care contează, Radu Predescu m-a șocat când mi-a zis că deseori în condiții de luptă în Afganistan, nivelul lui de stres era mai scăzut decât aici, în lumea noastră sigură, într-o zi normală de muncă. Din discuțiile de după am aflat că sentimentul lui de siguranță nu venea din faptul că nu exista amenințare, pentru că toți erau conștienți că viețile lor sunt în pericol constant, ci din apartenență, numită și camaraderie în armată și din faptul că acei oameni se cunoșteau profund și știau că pot conta în orice moment pe susținerea celorlalți. Cu alte cuvinte, exista siguranță psihologică acolo unde conta, în echipă și claritate în zonele care erau dincolo de controlul direct al lor, pe terenul de luptă. Însă atunci când știi ce ai de făcut și știi că poți conta pe oamenii din jur, te concentrezi pe obiectiv, nu pe amenințări.
Singurătatea la locul de muncă
Din păcate această siguranță deseori ne lipsește exact în locul unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului, zilnic, la locul de muncă. Deși știm că performanța depinde de siguranță psihologică și știm că și individual am beneficia enorm dacă am experimenta această siguranță între noi, ne este extrem de greu să ieșim din capcana competiției perpetue între noi, ne este greu să ne oprim din a ne compara cu alții.
Această comparație și competiție reduce nu doar nivelul siguranței psihologice, dar ne poate și izola, adică poate face ca echipele nu doar să nu lucreze împreună pentru un scop comun, ci să slăbească performanța majorității indivizilor din echipă. În echipele în care lipsește siguranța, încrederea sau conversațiile deschise, nu doar că ne simțim singuri, dar și înțelegem că nu ar trebui să ne simțim așa, în acest fel accentuând sentimentul de siguranță. Un raport recent publicat de Gallup ne arată că media oamenilor care se simt singuri și izolați este de 15%, însă această cifră poate să ajungă în țările în care competitivitatea este mai pronunțată la 26%.
Cel mai nou studiu pe siguranță psihologică, The fearless report tot asta subliniază, că în echipele în care oamenii se simt singuri, izolați, nivelul de siguranță psihologică este grav afectată, ajungând la jumătatea valorii acelor echipe care nu se confruntă cu această problemă. Mai mult, avantajul de a avea o echipă dispare cu totul pentru oamenii care se simt izolați. Ei simțindu-se singuri, nu au încredere în colaborare, nu cer ajutor și nu au cum să beneficieze de puterea echipei de a distribui efortul, presiunea și de a îmbunătăți eficiența individuală. Oamenii cei mai vulnerabili din echipele noastre sunt cei care au capacitatea cea mai scăzută de a accesa resursele și potențialul echipei, devenind din ce în ce mai pierduți.
Iar noi deseori nu observăm asta. O situație care pentru unii membri ai echipei nu generează nici un fel de stres, poate însemna stres paralizant pentru alți membri. Pentru că deseori nu vedem soluțiile și credem că trebuie să ne descurcăm singuri. Însă aici este magia unei echipe sigure, funcționale. Nicio provocare nu este pur individuală, niciun stres nu ar trebui să afecteze doar un singur individ. Atât bucuria, cât și succesul sunt împărțite între oameni, iar cu fiecare succes coeziunea și colaborarea crește.
Doar că izolarea inhibă un element foarte important al siguranței psihologice, cea a discuțiilor deschise. Echipele care lasă ca unii membri să se izoleze, probabil nu au acele discuții profunde, revelatorii care să permită membrilor să vadă problemele în ansamblul lor. Cei care suferă, o fac în tăcere, iar cei care aparent se descurcă se bucură că reușesc să rămâne deasupra valurilor, având însă mai multe lucruri de făcut, ca urmare a izolării colegilor lor.
Cum construim echipe mai conectate
Problema este profundă, endemică în societatea modernă. Soluția însă este mai facilă decât am crede la prima vedere. O conversație pe zi, fără taskuri, fără tranzacționalitate, fără agende ascunse, deja poate genera un impact semnificativ. Un efort conștient din partea managerului în a încadra problemele, proiectele nu ca provocări individuale, ci ca de grup, la fel.
Cu alte cuvinte, trebuie să ne aducem aminte că ce ne-a făcut pe noi puternici de-a lungul evoluției este tocmai faptul că nu voiam să ne descurcăm singuri și ne uitam la interdependență ca la ceva util pentru strategia noastră pe termen lung, nu ca la o vulnerabilitate. Avem toate ingredientele de a performa mai bine și a fi mai mulțumiți, însă pentru asta trebuie să învățăm să ignorăm mecanismele din jur care ne împing să încercăm să ne arătăm valoarea individuală. Asta nu înseamnă că nu rămânem valoroși, ci doar că valoarea noastră va încerca să complementeze valoarea oamenilor din jurul nostru, nu să anihileze sau să-l concureze.
Nu suntem singuri, însă e bine să și facem ceva în sensul asta.
