Când a fost ultima dată când ai simțit că nu trebuie să alegi între muncă și viața ta? Nu între carieră și familie sau între performanță și timpul liber, ci între a fi un profesionist bun și a fi om.
Poate că de aceea conversația despre flexibilitate continuă să revină, indiferent câte modele de lucru apar sau dispar. Pentru că, dincolo de discuția despre birou, work from home sau program, am început să cred că oamenii caută ceva mult mai simplu: libertatea de a-și face bine munca fără să simtă că trebuie să lase o parte din ei la ușă.
Poate că de aceea m-am oprit puțin mai mult asupra acestui subiect atunci când am citit rezultatele din ultimul The Fearless Report. Pentru că, dintre toate concluziile, una mi-a atras atenția în mod special: flexibilitatea pare să fie mult mai puțin despre locul din care lucrăm și mult mai mult despre felul în care alegem să construim experiența muncii.
Pandemia a făcut ceva ce puține transformări organizaționale au reușit până atunci: ne-a obligat să lucrăm fără să ne vedem. Aproape peste noapte au dispărut birourile pline, ritualurile zilnice și multe dintre semnalele prin care eram obișnuiți să măsurăm implicarea.
Ne-am întrebat dacă oamenii vor rămâne implicați, dacă performanța va rezista și dacă libertatea va produce responsabilitate. Privind înapoi, cred că perioada aceea ne-a ajutat să diferențiem două lucruri pe care mult timp le-am confundat: prezența și contribuția.
Prezență sau contribuție?
Sunt oameni care pot fi prezenți opt ore pe zi fără să contribuie cu adevărat și sunt oameni care contribuie enorm fără să fie permanent vizibili. Sunt oameni care vorbesc în fiecare ședință și oameni care schimbă direcția unui proiect printr-o singură întrebare bună.
Poate tocmai de aceea flexibilitatea continuă să fie o temă atât de sensibilă. Pentru că, dincolo de discuția despre locul din care lucrăm, ea ne obligă să răspundem la o întrebare mai dificilă: Avem încredere în oameni sau avem încredere doar în oamenii pe care îi putem vedea?
De ani de zile, cercetările despre siguranța psihologică ne spun același lucru: oamenii performează mai bine atunci când se simt în siguranță. Amy Edmondson a demonstrat acest aspect prin cercetările sale, iar Google a ajuns la o concluzie similară prin Project Aristotle, cercetari care au încercat să răspundă la o întrebare simplă: ce face o echipă performantă? Răspunsul nu a fost talentul, experiența sau senioritatea, ci siguranța psihologică.
Poate că, de aceea, flexibilitatea nu este doar o discuție despre unde lucrăm, ci despre câtă încredere și autonomie le oferim oamenilor.
Ce ne spune The Fearless Report despre flexibilitate
Poate unul dintre cele mai interesante rezultate din ultimul The Fearless Report este că oamenii care lucrează exclusiv remote nu au cele mai ridicate niveluri de siguranță psihologică. Nici cei care lucrează exclusiv de la birou. Cele mai ridicate scoruri apar în rândul celor care beneficiază de flexibilitate într-un model hibrid.
Iar explicația nu pare să fie legată de locație, ci de autonomie și de sentimentul că ai un cuvânt de spus în modul în care îți organizezi munca.
Flexibilitatea este, de fapt, o expresie a încrederii. Pentru că, atunci când vorbim despre flexibilitate, nu vorbim doar despre locul din care lucrăm. Vorbim despre autonomie și despre felul în care organizațiile reușesc, sau nu, să creeze contexte în care oamenii pot performa fără să renunțe la partea lor umană.
De mai bine de patru decenii, Self-Determination Theory ne spune că oamenii au trei nevoi psihologice fundamentale: autonomie, competență și relaționare. Cu alte cuvinte, avem nevoie să simțim că putem influența modul în care lucrăm, că suntem capabili să contribuim și că facem parte dintr-un grup de oameni alături de care ne simțim în siguranță.
Poate că aici se află una dintre cele mai mari confuzii din întreaga dezbatere despre flexibilitate. Pentru că discutăm deseori despre ea ca despre un beneficiu, când în realitate oamenii o percep ca pe un semnal de încredere.
Omul din spatele rolului
Și totuși, dacă ne oprim aici, ratăm jumătate din poveste. Pentru că oamenii nu au nevoie doar de autonomie, au nevoie și de apartenență.
După pandemie am ales să lucrez remote și, pentru o perioadă, am simțit că am câștigat ceva foarte valoros: timp. Timp pe care înainte îl petreceam în trafic, timp pentru familie și pentru toate acele lucruri care nu apar în calendarul profesional, dar care fac parte din viața noastră.
Iar ca mamă a doi copii, lucrul acesta a contat enorm. Nu pentru că munceam mai puțin, ci pentru că nu mai simțeam că viața trebuie să înceapă după terminarea programului. Doar că, în timp, am observat și ceva la care nu mă așteptam …
Eram conectată permanent cu oameni însă, în același timp, din ce în ce mai deconectată de ei. Participam la ședințe, colaboram în proiecte, schimbam mesaje zilnic și totuși ajunsesem să știu mai puțin despre colegii mei decât știam înainte: mai puțin despre ce îi preocupă, mai puțin despre ce îi entuziasmează, mai puțin despre cine sunt dincolo de rolul lor.
Și cred că exact aici conversația despre flexibilitate devine mai complexă decât pare.
Pentru că niciun model de lucru nu rezolvă tot: munca remote poate oferi autonomie, dar autonomia nu garantează conexiune; prezența la birou poate facilita conexiunea, dar conexiunea nu apare automat doar pentru că oamenii împart același spațiu.
Poate că de aceea cele mai ridicate niveluri de siguranță psihologică apar în medii flexibile. Nu pentru că există o formulă perfectă, ci pentru că oamenii au nevoie de mai mult decât libertatea de a alege de unde lucrează.
Au nevoie să simtă că sunt tratați ca adulți.
Au nevoie să simtă că aparțin.
Au nevoie să simtă că există loc și pentru omul din spatele rolului.
Poate că, în cele din urmă, asta căutăm atunci când vorbim despre flexibilitate, nu doar flexibilitate în program, ci spațiu pentru omul din spatele lui.
Iar provocarea organizațiilor nu este să aleagă între autonomie și conexiune, ci mai degrabă este să creeze contexte în care oamenii să le poată avea pe amândouă.
Pentru că poți avea work from anywhere și foarte puțină libertate reală. Poți avea autonomie și, în același timp, să începi să te simți tot mai deconectat de oameni. Sau poți fi zilnic la birou, înconjurat de colegi, și totuși să simți că lipsesc conversațiile reale, întrebările sincere și sentimentul că aparții cu adevărat unei echipe.
Iar poate că exact despre această lipsă vom începe să vorbim tot mai mult în următorii ani.
