O echipă rezilientă nu este doar o echipă formată din oameni rezilienți;
reziliența este o proprietate emergentă a echipei, nu doar reziliența individuală însumată.
Ne-a tot lovit câte-un val în ultimii ani, pe noi oamenii și a trebuit să învățăm cum să rămânem în picioare sau cum să ne ridicăm de jos după ce a trecut. Am învățat noi ca indivizi, fiecare în legea lui. Majoritatea adulților activi de azi au trecut prin pandemie, unii au experimentat și criza economică globală din 2009; și asta pe lângă problemele regionale sau personale, acasă sau la muncă. Ne-am dat seama că nu e de ajuns să avem competențe tehnice, să fim buni profesioniști și am vorbit tot mai mult despre reziliență – cum să ne creștem reziliența personală, cum să ne consolidăm reziliența emoțională.
Doar că în lumea asta care se schimbă mai repede ca oricând, să fim rezilienți doar noi ca indivizi este o utopie. Pentru că nu trăim independenți, de unii singuri, ci în echipe, organizații, comunități.
Și nu e de ajuns să ne ținem noi ca indivizi bine pe picioare, ci e nevoie ca echipele din care facem parte să aibă capacitatea de a gestiona și a depăși cu bine evenimente dificile, da e învăța și a fi pregătite să facă față provocărilor viitoare.
Reziliența unei echipe se referă la potențialul colectiv de a face față adversității. Nu doar indivizii trebuie să fie rezilienți, ci echipa ca sistem.
Iar reziliența asta de echipă se poate construi conștient, înainte să apară vreo provocare. Nu zic că e imposibil ca vreo echipă sa fie rezilientă în mod surprinzător, natural, fără intenție. E posibil, dar pentru majoritatea dintre noi, oameni normali, fără super-puteri, e mai bine să construim pas cu pas treaba asta.
Înainte de a-i fi testate puterile, echipa ar fi bine să fie deja bine antrenată, astfel încât să poată minimiza impactul presiunii. Iar primul pas e legat de cultură, de ceea ce generează sau consolidează liderul ca obiceiuri ale echipei. Are aceasta un sens clar, o identitate bine conturată? Există sau nu coeziune, relații de încredere, de colaborare? Există suficientă siguranță psihologică încât membrii echipei să aibă exercițiul de a pune întrebări, de a cere și oferi deschis feedback, de a reflecta asupra rezultatelor și a discuta greșelile, de a explora, de a experimenta? Înainte de criză intervine și partea de structură, de testare de sisteme; atunci are echipa timp să anticipeze riscuri, să planifice, să simuleze; desigur în coordonarea liderului său.
Odată ce criza a început, o echipă rezilientă se poate baza, pe lângă calitățile individuale ale membrilor săi, pe felul în care aceștia comunică, se coordonează, se adaptează, se poate baza pe procesele deja definite și exersate.
Iar consolidarea rezilienței se poate face și după ce adversitatea a trecut; atunci e momentul debriefului, al reflecției, al învățării și al ajustării. Au fost deja testate reacțiile, relațiile, procesele și soluțiile; au ieșit la iveală punctele solide și vulnerabilitățile. Echipele reziliente sunt cele care nu sunt afectate major de criză, își revin ușor și devin mai puternice.
În final, ăsta e momentul în care te poți întreba – în ce măsură echipa mea e reziliență? Am lucrat deja la asta sau îmi pot sufleca mânecile și să mă apuc de treabă?
Oricând e bine, important e să faci primul pas. Poți începe cu fundația și să observi semnele care îți arată nivelul de siguranță psihologică curent: când vă întâlniți vorbește toată lumea, sau liderul ocupă spațiul de microfon? Se vorbește deschis despre greșeli, temeri? Se pun întrebări? Există puncte opuse de vedere față de lider și dezbateri?
