„Nu am energie să mă dau jos din pat și să mă târăsc în fața calculatorului.”

„Mă trezesc obosit dimineața.”

„M-am săturat de job-ul ăsta”

„Oricum nu-i pasă nimănui cât de greu îmi e.” 

„Nu cred că sunt în stare să fac suficient de bine treaba asta.”

„Sunt praf.”

 

Mi-au devenit familiare fraze ca cele de mai sus care descriu aceleași trei idei: epuizare, cinism, senzația de incompetență personală. Practic cele trei componente care definesc burnoutul (conform Christinei Maslach, care este psiholog și profesor emerit la Berkeley și probabil cel mai cunoscut expert în acest domeniu).

Am auzit atât de des în ultimul an despre burnout în discuții de business cu clienții, la o cafea cu colegii, chiar și cu prietenii la un grătar; am auzit într-un an mai mult decât probabil în tot restul vieții mele (și asta nu înseamnă tocmai puțin).

Sunt epuizat, nu mai suport job-ul ăsta, nu sunt în stare de nimic. 

Nu mai pot, job-ul nu e ok, eu nu sunt OK. Burnout.

Burnoutul, conform OMS, nu este o boală, este un fenomen ocupațional; nu este o condiție medicală, dar afectează starea de sănătate și îi determină pe oameni să apeleze la servicii de sănătate. Este o reacție la stresul cronic de la locul de muncă ce afectează oamenii și indirect organizațiile lor.

Partea bună este că în ultimul an tot mai mulți oameni apelează la terapie, pentru că realizează că au nevoie de ajutor, pentru că prietenilor sau cunoscuților le-a fost de ajutor, pentru că organizațiile în care lucrează le pun la dispoziție astfel de servicii. Ca psihoterapeut, acest lucru nu poate decât să mă bucure. Mult.

Dar este asta singura rezolvare? 

Poate că omul are un stil propriu de a se supraîncărca, poate e opozițional, cinic de felul său sau poate nu are încredere în sine din cauza poveștii personale pe care o cară în spate. Dar nu oricine cu astfel de caracteristici intră în burnout. Doamna Maslach spunea, încă de acum câțiva ani buni că burnoutul nu este doar o problemă individuală, este una organizațională. Că nu poți trimite omul la terapie și gata, să te aștepți să poată face față stresului cronic de la muncă. Pare că ceva e în neregulă cu omul respectiv, iar mersul la terapie pare o stigmă – merge la terapie pentru că că el, ca individ, trebuie reparat. 

Dar putem oare spune, ca acum câțiva ani, că este vorba despre o organizație sau alta care sunt toxice și atât? Pentru că fenomenul e atât de des întâlnit în perioada asta pandemică, încât am putea vorbi despre o invazie de companii toxice. Și nu e așa, pentru că știu organizații faine în care oamenii au intrat în burnout. Știu organizații care au făcut multe eforturi pentru a-și proteja oamenii. Așa cum indivizii s-au adaptat cum au putut și au apelat la psihoterapie, la coaching, la sport, au învățat să mediteze, să devină mai rezilienți așa și unele organizații s-au reorganizat ca procese, au implementat programe de well-being, au angajat psihoterapeuți, au implementat cursuri pe care nu ți le-ai fi imaginat în planurile de training acum trei ani: Reziliență emoțională, Gestionarea emoțiilor, Mindfulness.

În lumea de azi, burnoutul nu este doar o problemă personală sau doar organizațională. 2020 ne-a aruncat pe toți, indivizi și organizații, într-o lume mai nesigură, mai dură, într-o situație despre care nu am învățat niciunii dinainte cum o putem gestiona.

Burnoutul este o problemă de relație între un om și job-ul său. Dar omul nu poate avea o relație directă cu organizația, nu o poate privi în ochi, nu poate da mâna cu ea. Omul are o relație cu leaderii organizației. Și ei oameni, mulți copleșiți la rândul lor, dar neîndrăznind să se uite la propriile probleme pentru că se simt responsabili pentru oamenii cu care lucrează și pentru că vor să demonstreze forță, autocontrol, capacitate de rezistență. Și ei afectați de burnout, dar având pe de altă parte la îndemână niște pârghii prin care pot schimba lucruri. Pot influența relația cu oamenii din echipele lor și pot influența procesele în care aceștia sunt înrolați. Pot influența cultura și structura organizației.

Leaderii sunt cei care au un contract psihologic cu fiecare persoană din echipele pe care le conduc și pot influența în bine situația actuală. Nu pentru că ei au soluția, într-o abordare paternalistă, în care ei trebuie să le știe pe toate și trebuie să se ocupe de situație. Pentru că nu a mai trecut lumea întreagă printr-o situație similară, cum am putea cere asta de la un om, indiferent de rolul lui? 

E un moment în care leaderii pot alege să caute soluții alături de echipele lor, tratând fiecare om de la adult la adult și folosind potențialul fiecăruia. Care sunt nevoile fiecăruia, cum pot îmbunătăți relațiile în echipă astfel încât să crească solidaritatea, încrederea, siguranța? Cum pot schimba modul în care se fac acum lucrurile în organizație, cum se pot simplifica și optimiza procese, astfel încât tuturor să le fie mai ușor? Pot găsi sursele stresului cronic specifice fiecărei organizații și apoi le pot elimina sau măcar reduce. 

Este nevoie mai mult decât oricând să se uite la oameni ca oameni, nu ca resurse. Resursele nu intră în burnout, în depresie sau în anxietate; oamenii da. Iar situația pandemică e un fel de super sezon pentru tulburările de tipul acesta. 

Prin urmare, pe lângă maximizarea performanței, managementul schimbării, gestionarea echipelor la distanță, a venit timpul ca leaderii să învețe despre emoții, nevoi psihologice, relații bazate pe încredere, siguranță psihologică, sănătate mentală. Nu așa cum învață un psiholog, dar atât cât să poată genera siguranță, încredere, sănătate organizațională alături de oamenii lor, pentru oamenii lor, dar și pentru ei înșiși.

Anca Florea, Partener

ro_RO
ro_RO